18 noiembrie 2024. Cu mai multe luni în urmă, am dat de un videoclip de la o înmormântare a unei surori. Se cânta minunata cântare "Un cântec preadulce", așa frumos și pătrunzător...cum cântă mereu cei de la Oastea Domnului. Printre cei de lângă sicriu era și un bărbat, un frate mai învârstă...și ceva îmi spunea că dumnealui trebuie să fi fost soțul. Plângea cel mai tare...și privea la ea cu atâta durere și duioșie... Pentru câteva momente, am avut senzația că mă identific cu el și că pot să îi simt, măcar puțin, durerea. Parcă eram și eu acolo...și acest gând, alături de acel cor care își exprima atât de curat și de vulnerabil Speranța Mântuirii, ce transcede și moartea, mi-au smuls șiroaie de lacrimi. Oare ce simt în mod deplin oamenii care și-au demonstat iubirea, sfidând timpul, când trec pe aici? Oare cum îi doare despărțirea de omul cu care s-au contopit tot mai real, până la o așa dulce identificare? Probabil simt că parcă și ei înșiși sunt înmormântați...și numai o minune i-ar mai face să supraviețuiască. Am auzit și de situații în care plecarea celui rămas survenea imediat. Cred că se stingea de dor, la propriu. La un nivel, într-un alt sens, vorbesc din experiență. Spre slava Domnului Isus, nu am trecut vreodată prin cancer...însă anul acesta am simțit că am trecut, întrucât a trecut persoana pe care am iubit-o. Cred că se scrie "Iubire", dar se poate citi și "Identificare". Legat de "Marea Trecere" - cum ar spune Blaga... am reflectat acum câteva luni asupra unui studiu biblic - "Căsătorie fără regrete" de la Precept. Am rămas cu o idee pe care nu cred că o voi uita întreaga viață - citez: "Când vorbesc despre o căsătorie fără regrete, vorbesc despre o căsătorie care este trăită după Cuvântul Lui Dumnezeu, în așa fel încât în pragul morții să poți privi în urmă și să poți spune: Am fost tot ceea ce Dumnezeu m-a vrut să fiu, ca soție sau ca soț." Cred din toată inima că acest principiu se poate aplica oricărei relații dintre oameni și că este singurul care ne poate risipi regretele. Astfel, la final, vom putea și noi rosti: "Am fost tot ceea ce Dumnezeu m-a vrut să fiu ca soț, soție, tată, mamă, bunic, bunică, fiu, fiică, nepot, nepoată, frate, soră, iubit, iubită, prieten, prietenă...". Recent am auzit de trecerea din această viață, la nici cincizeci de ani, a unui frate de la o adunare din oraș. Apoi am aflat că era născut în același an cu tăticul meu... Recunosc că acest lucru m-a îngândurat profund și m-a conștientizat de cât de binecuvântată sunt că Dumnezeu i-a mai lăsat lângă mine pe scumpii mei părinți. Să ne prețuim părinții... În ultima vreme m-am gândit foarte mult la fragilitatea noastră ca oameni, mai ales după plecarea la Domnul a mătușii mele, din decembrie. Îmi amintesc că o perioadă după înmormântare meditam aproape numai la asta și eram atât de detașată de cotidian... Mă gândeam că, dacă venirea Domnului Isus nu ar fi în timpul vieții noastre (deși, probabil că va fi), toți vom trece pe aici. În ziua înmormântării a fost atât de frig... Iar frigul acela m-a marcat. Nopți la rând mă gândeam la mătușa, dacă nu cumva îi este frig acum. Știu că sună absurd, dar...pentru mine moartea încă era ceva așa de străin...și de straniu. Și totuși, de copil m-a obsedat subiectul - mai exact, de pe la cinci ani, când am aflat de el pentru prima oară... Și azi parcă mă văd, copil fiind, stând ghemuită pe canapea și încercând să îmi imaginez cum respiră oamenii sub pământ... Mă întreb și acum de ce nu am vorbit nimic despre asta cu părinții mei sau cu bunica. Mă fascina subiectul - în ideea de nou, dar mă și înfiora - în ideea de necunoscut. Parcă îi intuiam caracterul "taboo" și, deși aș fi tânjit să posed adevărul despre ce se întâmplă cu oamenii când mor, în același timp, parcă îmi era frică de un răspuns. Frică pentru că nu aflasem încă despre Viața Veșnică prin Domnul Isus. O, dacă am realiza cu adevărat ce a făcut Domnul Isus pentru noi la Golgota... Parcă licărim puțin, când ne izbim de fragilitatea noastră. Când înțelegem că suntem pământ. Am simțit fiorul morții... M-am gândit la aspectul ăsta în dreptul meu într-o vreme când am fost foarte bolnavă. În prezent, am început din nou să mă gândesc...de data asta, parcă totul se simte mai real. Parcă atât de puține lucruri contează cu adevărat... De fapt, tot ce contează este cât Îl cunoaștem pe Dumnezeu ca Dumnezeu al nostru...și cât am făcut, dacă am avut ocazia, ca și alții să Îl cunoască așa. Când se trage linia, nu mai are nicio importanță dacă am avut o anume casă, mașină, sumă de bani în cont...sau o frumusețe fizică deosebită, dacă tot vă scrie o fată. "Când privesc cerurile - lucrarea mâinilor Tale -, luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?" (Psalmul 8:3-4) Și totuși... TU NE-AI IUBIT...!